vreau sa va povestesc despre lucruri, gesturi si persoane uitate craciunul asta, pentru ca nimeni nu pare s-o mai faca. firul narativ porneste de acum doua seri si se invalatuceste tot asa, spre trecut, pana ce se pierde in negura unor craciunuri vag conturate de lumina beculetelor de pom incinse si de colindele tanguite pe care le raspandeau imprejurul brazilor impunatori.
intorcandu-ma acasa alaltaieri noapte, am observat, prins intr-un singur colt pe avizierul de la parter, un cartonas ingalbenit, acoperit tot cu un scris micut, tremurat. indiscretia care ma caracterizeaza m-a facut sa il desprind si sa il studiez indeaproape. cartonasul era o carte postala, din acelea cumparate la duzina, cu peisaje tipice sezonului alb si cu indemnuri la bunastare, tiparite in litere rosii, mari. intrucat nu era destula lumina in hol, am decis sa aduc vederea sus, in apartament (dupa cum se vede, mi-am compromis inca de pe acum sansele de a-mi trece numele pe lista de copii cuminti ast craciun…)
am scotocit prin frigider si am apucat, la intamplare, un borcan de zacusca ramas din cine stie ce fericite timpuri. textul de pe cartonas suna asa:
" Cu ocazia sărbătorilor de iarnă care se apropie, vă doresc un Crăciun fericit cu bucurii iar "Noul An 2008"!! cu mult, mult noroc sanatate si realizarii.
Hilde dragă, eşti o putoare, de când ai fost la mine, nu dai niciun semn de viaţă, dacă eu nu-ţi scriu tu înainte de aţi scrie eu, nu scri, deşi tu eşti mai tânără. Aşa se vede, uiţi de rude după Tatăl tău. Habar nu ai dacă mai trăesc, dacă mor nu ştiu cine o să te anunţe, poate cuţu Kuki. Ce faceţi? Cum este Ghiţă? Scrie-mi numaidecât. Cu drag Pipi. "
pe o margine mai statea scris: " az mâine o să am 80 de ani. fetiţo fetiţo "
am lasat vederea pe masa si am incercat sa nu ma gandesc la lucruri triste. am invocat in ajutor craciunurile de altadata, primele craciunuri postcomuniste si, totodata, ale mele. si scrisorelele pe care le compuneam pentru mosu’, cu o candoare pe care n-o prea mai pot regasi astazi, sau macar intelege. si de desenele animate de pe casete video, dublate in romana. si de ultima seara de pregatiri festive, cand intreaga familie (si cand spun intreaga ma gandesc la multi oameni) se aduna la masa, iar pacostea aprovizionarii cu paine cadea tot pe capul meu si al bunicului. brutaria era la doua colturi, proaspat renovata si modernizata, dar nici nu erai nevoit sa traversezi bulevardul ca sa iti sara in ochi firma veche, din literele galbene P Î I N E, ca vestigii ale vremurilor dinainte. si paseam inauntru si narile imi erau pe data invadate de mirosuri care de care mai rascolitoare, de lingouri proaspat scoase din cuptor, de cornulete cu mac si chiar de esenta de rom. profitam de timpul in care bunicul se ocupa de targul cu vanzatoarea, ca sa plutesc prin fata vitrinelor de sticla subtire (aducand aminte de tonetele ambulante de la scoala, dar astea sunt ale amintiri), plimbandu-mi ochii avizi peste cutii cu biscuiti varsati, bastonase de zahar vargate, dropsuri de toate culorile si amandine generos tavalite in cacao. si intotdeauna paraseam acest paradis cu inima indoita.
urma apoi festinul in care eram imbiat cu mancari care de care mai grele, piftii si hartane groase, pentru care, odata dand iama in platourile cu aperitive, nu ma mai simteam indeajuns de vrednic. si eram nevoit, implicit, sa parasesc masa la dese rastimpuri, ca sa fac miscare si totodata sa-mi reglez conturile cu amicii mei batausi – verisorul si fratele. cand oboseam sau ne invineteam destul de tare, recurgeam la alte metode de a alunga timpul – fie ne faceam planuri pentru viitor (de obicei asta nu dura mai mult de un minut jumate, pentru ca viitorul avea o anvergura foarte neclara la varsta aia), fie ne piteam care pe unde in asteptarea mosului. care mos, ca un facut, nu aparea niciodata cu noi in camera. in cele din urma paraseam acriti locurile de ascunzatoare, ca sa ne trezim apoi in brate cu plasele uriase de portocale, dulciuri si jucarele, fiecare in sine o adevarata comoara. (aveam odata un serif in camasa rosie, eram mandria familiei!)
si apoi, mirosul de beculete de pom, de care am mai zis. combinat cu cel de cetina. parca si globurile aveau un miros numai al lor. si ornamentele creponate ale bunicilor, cine stie de pe unde aduse, in forme care de care mai extravagante. si ornamentele mele, mult mai modeste, facute din inele de hartie colorata prinse intre ele cu lipici, tehnica pe care mi-am asumat-o dupa multe ore de lucru manual in clasa intai.
mai sunt multe amintiri care m-au trecut in aceasta rememorare aniversara, dar imi sunt prea pretioase sa le mai divulg aici. ma mai rezum doar la sfarsitul serii, cand toti se risipeau care incotro, pleca si verisorul, pleca si fratele, stingeam lumina in dormitor si ramaneam doar eu si cele trei jocuri de lumini din brad. iata vremuri care nu se mai intorc.
nu stiu de ce m-a impresionat atat mustrarea asta deznadajduita, de o stinsa disperare. poate pentru ca eu insumi m-am simtit tras de maneca, si mi-am amintit de vremurile in care cuvintele ‘daca mor’ imi inundau ochii de lacrimi. si de oamenii pe care i-am lasat singuri, desi le-am promis ca le voi ramane alaturi. de craciunuri in care eram fericit alaturi de ei. tot abandonand oamenii, cred ca cel singur am ramas eu. (dar mint, nu sunt singur…) ma plimb prin iarna asta, evit tumultul oamenilor si privesc linsitit bradul imens, luminat feeric, din centrul orasului. e foarte greu sa ma agat de ceva, sa nu ma simt strain de toate.
e trei dimineata. cobor in hol si agat vederea acolo unde am gasit-o, adica plutind aiurea. pornind din nou catre etajul doi, o durere ascutita, de reuma, imi sageteaza genunchiul drept la fiecare solicitare. eu sunt cel care se simte ca de 80 de ani. ~
