lucruri triste

9 septembrie 2007
Saturno Devorando A Un Hijo ~ Francisco de Goya 
am pierdut un semn de carte. lucruri triste se-ntampla. ma simt ca
un magnet nefericit, cu polarizarea data peste cap. proaspat trezit din
vis, in minte imi joaca haotic imagini luate din pinturas negras
ale lui goya . am visat moarte. am visat holuri intricate, legaturi de
chei care nu se potriveau la nici o usa, am visat pisici. iar asta nu e
bine, cu atat mai mult cu cat nu cred o iota din dictionarul de vise.
 
m-am plimbat apoi pe strazi indepartate, de periferie, ca sa-mi
scutur gandurile incarcate. niste fetite s-au dat din calea mea,
speriate, si mingi au sarit care incotro. ‘uratule‘, mi-a
aruncat una, mica si pistruiata, cand am incercat sa-i zambesc.
parcurgand strada pana la capat, mi-am retrait, evolutiv, o copilarie
dislocata. am vazut batrani carand painile acelea micute si albe,
clefaind un coltuc cu un aer pierdut. vecini salutandu-se peste parii
gardului, cu fete lungi, posace, dupa cum imi inchipui ca trebuie sa fi
fost vecinii din pruncia mea pierduta. trei pustane, in maiouri si sort
cum n-am mai vazut de multa vreme, radeau in fata unui dozator (da, da,
inca!). ma vad nevoit sa parasesc brusc aceasta punere in scena
evocativa cand glasul uneia dintre ele razbate pana la urechile mele: "…n-am mai vorbit de nu stiu cand cu ea… sta numai pe invisible".
aruncat inapoi in prezent, constat cu amaraciune ca-ntr-adevar mi-am
pierdut copilaria, mi-a fost excizata, trist si pe nesimtite. inaintea
mea se termina, odata cu strada, orasul. se deschid cateva terenuri de
fotbal, cu marcajele de vopsea alba abia vizibile pe cimentul grunjos.
dar in van, pentru ca nu mai sunt terenurile pe care imi juleam
genunchii altadata.
 
pe drumul de intoarcere mi-am revazut primul invatator, pe domnul
t. mergea adus de spate si privea de mai multe ori in stanga si-n
dreapta inainte sa traverseze strada. era mult mai mic, parca in locul
impunatorului meu dom’ invatator de alta data, mereu serios si pe cale
de a deveni inspector, mi se prezenta acum un copil speriat, cu parul
alb. l-am privit lung, cu sentimentul de neocolit ca-l vad pentru
ultima oara. n-am reusit sa-mi adun curajul de a-l aborda. l-am lasat
sa treaca, ducand de mana un copil dolofan, c-o claie de par in cap si
cu un viitor luminos. ducand de mana o alta versiune a mea, care n-a
mai apucat sa se implineasca.
 
ma intorc acasa dezabuzat, golit parca de ceva ce n-am avut
vreodata. ma incearca o stare despre care nu-i locul sau momentul sa va
povestesc, dar care nu ma face deloc sa zambesc. si daca nu zambesc
asta trebuie sa insemneze ca sunt trist.~

 



Leave a Reply

(insereaza codul din stanga)
Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X