Archive for Personal

les dernieres minutes de l’eternel

duminică, octombrie 19th, 2008
strada se ntinde dincolo de privirile mele, n ntuneric. e ora la care e cel mai noapte. barurile sunt nc?rcate de o veselie discret?, surd? ?i eman? o boare de ap? de colonie, mosc ?i rsete nfundate, toate la grani?a dintre str?in ?i familiar a sim?urilor mele. orice se ntmpl? la dep?rtare de zece pa?i de mine intr? n sfera fantastic? a imaginarului ?i-mi face inima s? bat? cu repeziciune n c?utarea disperat? de a demistifica.

clinchet de tacmuri, vitrine nc?rcate de mobil? art deco , tablouri cubiste ?i serii pop art , case nalte, cu firme de epoc? ?i mansarde unde abia po?i ghici sunetele unui festin la care n-ai ndr?znit s? visezi niciodat?.

n lumina vaporoas? a mai multor vitrine, a uneia singure, sau a niciuneia, un individ se materializeaz? pentru a-mi cere foi de ?igar?. alarmat, trec mai departe, m? pierd ntre siluetele vag definite ce se mpr??tie n pia?eta din cap?tul str?zii. sunt strivit de sentimentul, de premoni?ia unei lumi pe care, pentru prima oar?, nu o pot controla – ea-?i desf??oar? simultan existen?a n cincizeci de mii de locuri, indiferent de dimensiunea fericirii sau nefericirii mele. fiecare pas ce m? apropie de cas? m? arunc? ntre un trecut ?i o infinitate de viitoruri. vorbele se rostogolesc peste tot n jur, dar din mine nu iese niciuna; au ??nit cu toatele din corpul meu ca aerul din pneurile unei biciclete. n cap am numai electricitate static?. fly like a butterfly sting like a bee fly like a butterfly sting like a bee, incantez nebune?te, ?innd ritmul cu pulsul din vine, evitnd tot mai anevoie figurile mzg?lite din jur, obstacole aruncate la ntmplare de mna unui expresionist abstract.

sunetul metalic de etan?are a u?ilor m? ajut? s? m? recompun. dincolo de u?i, pe peron, un arab ?i potrive?te centura, iar o negres? ?i dezvele?te obscen din?ii str?lucitori de aur, dezmierdndu-?i iubitul n trening.

vagonul e aproape gol. dou? chinezoaice – dr?gu?e ?i aranjate cum le ?ade bine , dar totu?i chinezoaice – mi ignor? impasibile tentativa de contact vizual. ce ?tiu ele despre filmul meu de wong kar-wai pe care l-am preg?tit acas?? ceilal?i c?l?tori sunt doi controlori, nm?rmuri?i n pozi?ie identic?, cu minile n sn, ca dou? figuri himerice pe care francezii le numesc gargouilles, ?i care au rolul de a p?zi cl?dirile n care sunt sculptate. rd singur de aceast? compara?ie ?i m? a?ez pe scaunul albastru, l?sndu-m? invadat de via?a lui de plastic. ce anume m-a adus aici, nconjurat de monstrul delicios al nsingur?rii, la acest un?pe f?r? dou?zeci al vie?ii mele? ntrebarea mi joac? prin minte o vreme, dar prin preajm? nu se afl? niciun r?spuns. geanta mi-e mai grea cu un pachet de lucky strike ?i cu o cantitate apreciabil? de stranie fericire. metroul zboar? printre sta?ii, gata s? ne f?rme oasele la prima turnant?. pn? cnd voi fi mnat de imboldul de a c?uta un nou nceput?

marbrerie, hellemmes, nc? cinci ?i sunt acas?…

 
 
aceasta a fost ultima nsemnare din i-dream. copilul din mine nc? sufl? balona?e de s?pun ?i viseaz?. p?l?rierul ?i ndeas? pe cap jobenul de fetru ?i l provoac? pe iepure la un nou ceai.
 
v? mul?umesc celor care a?i trecut pe aici, ntr-o smb?t?, la 4 diminea?a, ntr-o dup?-amiaz? umid? sau poate altcndva. fiecare cuvnt al vostru m-a crescut un cot, ?i nu v-am uitat pe niciunul, pentru c? poemul meu e o lume n care locui?i fiecare.
 
cei care mai vor s? aud? de mine, s?-mi dea un semn, ?i poate ne vom leg?na ?i alt?dat?, hipnotic, pe-un trip-hop . hop!

asd

miercuri, august 20th, 2008
nu ?tiu cum s? ncep o nsemnare n care nsumez patru ani de blog. i-dream se ncheie aici, pentru c? are nevoie de un final, cum via?a-mi cap?t? o mult-a?teptat? doz? de finalitate. cos aceast? ultim? ran? a sincerit??ii ?i-ntre timp v? spun o poveste, pentru c?, n definitiv, cu asta v-am tot plictisit ?i la asta m? pricep cel mai bine.
 
istoria mea ncepe cu un b?ie?el. e un b?ie?el nu tocmai b?ie?el, nu tocmai adult, care tr??te dup? el o inim? mare, roz? ?i sclipitoare, cutreiernd str?du?ele nz?pezite ale or??elului s?u de buzunar, cu cl?diri de aur orbitor ?i raze de soare ??nind din ferestre. n-am s? v? mint spunndu-v? c? pe b?ie?el l cheam? vanea, ori pompiliu, ori mihai, dup? calapodul pove?tilor nu-att-de-generice-precum-ar-fi-inten?ionat ale bunicului meu (mare gr?itor ?i el). b?ie?elul-erou este eu, sau eu sunt el. inima lui este neted? ?i ingenu?, precum a mea atunci. iat?-m?, deci, pe mine, nturnndu-mi pa?ii spre cas?, tr?gnd inima asta mare ?i curioas? dup? mine. lumea curioas? se apropie, cu felurite inten?ii ?i to?i vor s?-?i lase amprenta pe inima mea neatins?. unii apas?, al?ii palpeaz?, al?ii izbesc, fiecare dup? propria iscusin?? de a se face remarcat. unii mi poart? inima n palme ?i m? urm?resc a?a o bucat? de drum, aruncndu-mi cte o vorb? consolatoare. cu to?ii ns? se plictisesc sau se ndep?rteaz? n direc?ia drumului lor.
 
e a?a frig, deodat?, cnd ajung n scara blocului, c? mi-au amor?it degetele de la mna stng?. de ce trebuie s? fie cheia mereu n ultimul buzunar n care o caut? nvrt cheia n broasc? ?i mi

lucruri mici

vineri, august 15th, 2008
nu prea am reu?it s? dorm azi-noapte. c?ldura, ?n?arii, impedimentele fire?ti. de?i nu-i greu de crezut c? f?r? ele n-ar mai da peste mine prilejul de a chibzui, de a st?rui asupra unor chestii care, de bine de r?u, mi se ntmpl?.
printre altele, cum o singur? f?rm? de hazard poate decide lucruri a?a importante ca fuga ?i m?rturisile n toiul nop?ii, indiferent de consecin?e, sau, cum, la fel de bine, le poate desfiin?a, hot?rtor ?i cu nep?sare, ca ?i cum vreodat? n-ar fi avut ?ansa s? se materializeze din substan?a nebuloas?, plasmatic? a demen?ei mele.
 
o raz? de soare razb?tnd prin hublou, n timp ce timpanele-mi d?n?uiesc ncntate pe mandolinele lui vivaldi. astea sunt lucrurile mici, tangibile, imediate de care vorbesc, care pun n mi?care roti?ele hazardului. un m?r, o pal? de vnt, o e?arf? fantezi. mi declan?eaz? amintirea unui s?rut ?i-a lumii n?scut? din frecarea tectonic? a buzelor aride, a unui copil ?i-a lumii pe care a pl?smuit-o ca s?-i fie rege, a unei fete ce n??tea o planet? tn?r? cu fiecare tres?rire a p?rului ondulat, cu miros de lavand?.
 
fiecare lucru?or de pe masa asta e o lume distinct?, prin ea ns??i; fiecare lucru?or din camera asta la fel ?i tot a?a urcnd mereu mai sus, se-njgheab?, sub privirile noastre, constela?ii, galaxii, universuri ntregi, desennd vasta, imensa, inimaginabila hart? a re?elei neurale ce ne al?tur? milioanele de bilioane de trilioane de existen?e ntre care, undeva, ntr-un ungher neb?tut de nimeni, se afl?, departe de exaltare sau melodramatism, ?i existen?a mea. totul porne?te de la lucruri, mici, micu?e, m?runte de tot: o sut? de mii de elefan?i trop?itori n?scu?i din miracolul unei sinapse!
 
m? simt ap?sat de gndurile astea ?i de c?ldur? ?i m? arunc pe pat, n b?taia ventilatorului. ascult scr?netul strident al motora?ului epuizat ?i i miros mirosul de angrenaj ncintat. m? proptesc n podul palmelor, ?i cu ochii ntredeschi?i, m? arunc n lumea ventilatorului, unde, iat?-m?, nu sunt dect un ??ti-b?ti ciufulit care se nvrte printre poalele bunicii. bunica are capul pn? la tavan ?i chiar ?i masa din buc?t?rioar? e mai nalt? dect mi aduc aminte. m? ridic n vrful picioarelor ?i profit de o clip? n care bunica nu e atent? ?i mi vr nasul n castronul unde amestec? fri?ca cu mixerul. din nou, acela?i miros cald de motor mi inund? n?rile lacome, o secund? nainte de a dobor toat? compozi?ia ?i a z?misli urgia bunicii. acum se aude un menuet – viorile alunec? lin, ca o chemare…

ravas

marți, aprilie 1st, 2008
in randul insemnarilor fragmentare din universul – fragmentat – al
jurnalului meu ocazional, adnotez inca niste propozitii, din joaca de a
nu-mi pierde de tot chipul si infatisarea online. nu au inceput ori
sfarsit, sunt doar bucatele plutitoare de sens sine-statator, ca
ravasele din placinte, chiar asa, imi scriu eu mie adevaruri incifrate,
ma recompun in alaturari nenaturale, teatrale de cuvinte. din…
dorinta, frica sau neputinta de a cauta mai adanc.
 
dor de lucrurile mici care imi
salveaza pielea atat de des; dor de mica mea scrumiera galbena, cu
miros de
lamaie, in seara cand nu ma
pot aduna sa rostesc cuvinte evazive, sa spun ca ma strange incaperea,
ma sufoca zgomotul,
frecarea neintrerupta de trupuri asudate, ametite in goana lor lacoma
fiecare dupa celalalt; in schimb ma resemnez sa strang scrumiera in
pumni, sa-i privesc mirosul intens si sa fug aiurea, de cuvinte, de seara, de orice complicatii.
 
ora bate inspre 5 si v. imi spune
despre batranul care miroase urat si vorbeste despre foarte nimic.
radem impreuna si stiu ca e ultima oara cand ne mai cunoastem.
 
ma complac o vreme in activitatile
care-ti cer aici-si-acum-ul, imi autoconfer aura asta de maturitate
asumata, la nivelul careia trebuie sa ma iau si sa ma agat, sa fac ceva
cu mine, ca sa uit ca nu mai am timp de orice altceva.
 
inseamna mai putine chirciri,
cearsafuri mai intinse noaptea, de fapt prea multe nu inseamna,
deprimarile sunt tot acolo, relapsuri nelipsite, adese si adanci, poate
doar cumva mai.. ceva mai…
 
inseamna
 
tremur cateodata in fata geamului
deschis. numar clipele pana jos si pierd mereu sirul, mereu si mereu o iau de la capat
 
de tine, ca atunci 
 
nu reusesc sa aud soarele si cad inapoi in perna. nu stiu cum sa-ti mai raspund la intrebare
 
aer de gelatina in jurul meu, nu ma mai pot ridica la suprafata lucrurilor
si
 
nu stiu ce sa fac cu randurile
astea. de ce nu mai scriu? sunt debil, neputincios in fata propriilor
obsesii, delapidat de ceva esential, vulnerabil – nemaiscriind, nu mai
stiu sa mint. imi iau alt blog, sau ma las definitiv. asa nu mai merge
 
cu ciudata impacare, deodata cu
dureroasa, acuta realizare a unei pierderi definitive, marturisesc fara
urma de indoiala, cum n-am fost vreodata mai sigur: unele lucruri nu se
vor intampla
 
 
ni – cio – da – ta ~

i break horses

sâmbătă, februarie 2nd, 2008

bucatarie fara telecomanda

sâmbătă, februarie 2nd, 2008
au trecut ani. asa gandesc, in bucataria asta in care s-a
innoptat. si, ironic, nu multe s-au schimbat. de fapt, nu s-a schimbat
mai nimic, poate doar butaforia decorurilor si a persoanelor.
esentialmente, totul e la fel in jurul meu, doar ca in alt timp si in
alta parte.
 
gandurile mele se numara in continuare fractionate, aleatorii, pe
foi volante, hartii si hartiute de tot felul care-mi umplu buzunarele
si camerele. incapabilitatea de a ma produce perseverent. nimic nu m-a
schimbat… in bine, cum ar veni. undeva intr-un colt mai ferit de lumina zac
‘memoriile’ lui eliade, o dovada in plus; nu mai pot devora cartile ca
odata, cand imi permiteam, bineinteles, cu candoarea obligatorie, sa
marturisesc despre eliadescul vietii mele.
 
se spune despre oameni c-ar fi varfuri de aisberg impungand
ici-colo oceanul nordic, cate zece la suta sau asa ceva, dar eu ma simt
topindu-ma incet; cu toata incalzirea globala, m-am afundat sub crusta
subtire si-mi tin respiratia; asta se pare ca mi-ar fi viata, un
aisberg submersibil. imaginati-va… imaginati-mi o lume de-a-ndoaselea, in care mersul
ideal al lucrurilor e regresiv, cuvintele se resorb iar tacerile se
intind lasciv, sensurile se contrag, ma intorc catre meta-limbaj, iar
palpabilul se pierde pentru ca nimeni nu mai stie unde-l gasi, nimeni
nu mai simte nimic sau nu mai simte ca mine pentru ca pielea tuturor a
devenit abraziva si se desface fasii-fasii. nu mai am voce si odata cu
sensul se duce ultima mea sansa de a striga ceva inspre lume
 
asa ca, in momentul acesta, tot ce mai pot striga e acest oftat
adanc, exaland fumul albastrui si vinovat, cu spatele lipit de recele
faiantei, incercand sa ma impiedic de mine si sa-mi cad inauntru.
suferinta asta surda ma mangaie intr-un fel ciudat, ma consoleaza ca
sunt inca viu si ca exista inca speranta, poate data viitoare voi scrie
despre schiele si kokoschka asa cum de mult planuiam, sau poate ca voi
scrie in sfarsit romanul vietii mele, ori adevaruri imuabile precum nu
stiu cine sunt sau te iubesc si hai sa fugim oriunde, dincolo de stele, dincolo de.
 
pana una alta… ~
 
____ 
indemnat si instruit de draga evergreen, am deschis azi-dimineata
cartea lui dbc pierre, ‘tap ispititor’, la pagina ceruta si am citit
propozitia ceruta, cu titlul de… oracol ? horoscop? sentinta? nici eu
nu stiu, decat ca acolo, inspre mijlocul paginii si incheiate in
exclamatie, stateau scrise doua cuvinte:
 
   pe  bune !

miroase a dragoste

duminică, ianuarie 13th, 2008
soarele mi amor?i
privirea n dup?-amiaza aia cum era de zece ori mai impetuos printr-o
fereastr? ivit? de dracu’ ?tie unde si m? pomenesc c?-mi fug gndurile
aiurea sim?urile toate ncepnd cu mirosul primordial mie (heh cred c?
nc? mai simt mirosul placentei care mi-a fost odat? via??) ?i-apoi m?
plesne?te aroma aceea esen?ial? ?i anacronic? fix ca o piatr? ntre ochi ?i lumea mi-e
reformulat? o dat? n plus a?a cum zicea replica aia din film c? some people as far as your senses are concerned just feel like home
?i iat? acum dup?-amiaza asta ?i cum conversa?ia alunec? ?i-?i sparge
capul ?i ct de trist e n concluzie s? tri r?m??ite expirate de miros pe
dup? tine iar eu nu pot min?i ?i plec sau mi spun n minte c? plec ?i
absentez oricum ?i apoi ?tiu c? mine o s?-mi par? invariabil r?u c? nu
sunt mai bun mai puternic mai nu?tiucum mai orb de sim?uri dar n-ai
ce-i face asta-i iubirea defini?ia 2397 o provocare mereu actual? de a
te ridica deasupra fii senzual nu senzorial a?a mi spun ntr-o limb?
pe care nu o vorbesc sau n?eleg ?i ajung ntr-un final c? seara mi-o p?strez doar mie mi iau
teni?ii ??tia care au cunoscut vremuri mai bune ?i plec n noapte s? m? reg?sesc
numai c? nici asta nu reu?esc m-oi fi pierdut de tot pe undeva iar
seara asta are singurul rezultat c? mi-am fumat toate ?ig?rile ?i nu
sunt n stare de a g?si curajul s? scriu cu semne de punctua?ie m? las
a?a n voia unei m?rturisiri f?r? filtru ca ?ig?rile alea care-?i
ngroa?? cuvintele fie ce-o fi eu tot trimit textul ?sta ~

suspensie

marți, ianuarie 1st, 2008
 
 
fiecare cuvant atarna atat de greu in aerul dens fiindca
urmatorul cuvant insemneaza fara indoiala o lovitura surda pe acasa .ro/ podea ” title=”podea”>podea .
spatiile dintre cuvinte ne sunt vitale, tacem ca sa ne-acoperim unul pe
altul
 
pe fereastra intra o lumina difuza, de aurora. suntem intre noapte
si o dimineata care poate nici n-o sa vina. zapada a acoperit masina. intr-o mult asteptata concluzie, a nins
 
sunt secunde lungi, cele pentru care traiesc ~ 

ce-am uitat craciunul asta

miercuri, decembrie 12th, 2007
vreau sa va povestesc despre lucruri, gesturi si persoane uitate craciunul asta, pentru ca nimeni nu pare s-o mai faca. firul narativ porneste de acum doua seri si se invalatuceste tot asa, spre trecut, pana ce se pierde in negura unor craciunuri vag conturate de lumina beculetelor de pom incinse si de colindele tanguite pe care le raspandeau imprejurul brazilor impunatori.
 
intorcandu-ma acasa alaltaieri noapte, am observat, prins intr-un singur colt pe avizierul de la parter, un cartonas ingalbenit, acoperit tot cu un scris micut, tremurat. indiscretia care ma caracterizeaza m-a facut sa il desprind si sa il studiez indeaproape. cartonasul era o carte postala, din acelea cumparate la duzina, cu peisaje tipice sezonului alb si cu indemnuri la bunastare, tiparite in litere rosii, mari. intrucat nu era destula lumina in hol, am decis sa aduc vederea sus, in apartament (dupa cum se vede, mi-am compromis inca de pe acum sansele de a-mi trece numele pe lista de copii cuminti ast craciun…)
 
am scotocit prin frigider si am apucat, la intamplare, un borcan de zacusca ramas din cine stie ce fericite timpuri. textul de pe cartonas suna asa:
 
 
    " Cu ocazia s?rb?torilor de iarn? care se apropie, v? doresc un Cr?ciun fericit cu bucurii iar "Noul An 2008"!! cu mult, mult noroc sanatate si realizarii.
     Hilde drag?, e?ti o putoare, de cnd ai fost la mine, nu dai niciun semn de via??, dac? eu nu-?i scriu tu nainte de a?i scrie eu, nu scri, de?i tu e?ti mai tn?r?. A?a se vede, ui?i de rude dup? Tat?l t?u. Habar nu ai dac? mai tr?esc, dac? mor nu ?tiu cine o s? te anun?e, poate cu?u Kuki. Ce face?i? Cum este Ghi??? Scrie-mi numaidect. Cu drag Pipi. "
 
pe o margine mai statea scris: " az mine o s? am 80 de ani. feti?o feti?o "
 
 
am lasat vederea pe masa si am incercat sa nu ma gandesc la lucruri triste. am invocat in ajutor craciunurile de altadata, primele craciunuri postcomuniste si, totodata, ale mele. si scrisorelele pe care le compuneam pentru mosu’, cu o candoare pe care n-o prea mai pot regasi astazi, sau macar intelege. si de desenele animate de pe casete video, dublate in romana. si de ultima seara de pregatiri festive, cand intreaga familie (si cand spun intreaga ma gandesc la multi oameni) se aduna la masa, iar pacostea aprovizionarii cu paine cadea tot pe capul meu si al bunicului. brutaria era la doua colturi, proaspat renovata si modernizata, dar nici nu erai nevoit sa traversezi bulevardul ca sa iti sara in ochi firma veche, din literele galbene P I N E, ca vestigii ale vremurilor dinainte. si paseam inauntru si narile imi erau pe data invadate de mirosuri care de care mai rascolitoare, de lingouri proaspat scoase din cuptor, de cornulete cu mac si chiar de esenta de rom. profitam de timpul in care bunicul se ocupa de targul cu vanzatoarea, ca sa plutesc prin fata vitrinelor de sticla subtire (aducand aminte de tonetele ambulante de la scoala, dar astea sunt ale amintiri), plimbandu-mi ochii avizi peste cutii cu biscuiti varsati, bastonase de zahar vargate, dropsuri de toate culorile si amandine generos tavalite in cacao. si intotdeauna paraseam acest paradis cu inima indoita.
 
urma apoi festinul in care eram imbiat cu mancari care de care mai grele, piftii si hartane groase, pentru care, odata dand iama in platourile cu aperitive , nu ma mai simteam indeajuns de vrednic. si eram nevoit, implicit, sa parasesc masa la dese rastimpuri, ca sa fac miscare si totodata sa-mi reglez conturile cu amicii mei batausi – verisorul si fratele. cand oboseam sau ne invineteam destul de tare, recurgeam la alte metode de a alunga timpul – fie ne faceam planuri pentru viitor (de obicei asta nu dura mai mult de un minut jumate, pentru ca viitorul avea o anvergura foarte neclara la varsta aia), fie ne piteam care pe unde in asteptarea mosului. care mos, ca un facut, nu aparea niciodata cu noi in camera. in cele din urma paraseam acriti locurile de ascunzatoare, ca sa ne trezim apoi in brate cu plasele uriase de portocale, dulciuri si jucarele, fiecare in sine o adevarata comoara. (aveam odata un serif in camasa rosie, eram mandria familiei!)
 
si apoi, mirosul de beculete de pom, de care am mai zis. combinat cu cel de cetina. parca si globurile aveau un miros numai al lor. si ornamentele creponate ale bunicilor, cine stie de pe unde aduse, in forme care de care mai extravagante. si ornamentele mele, mult mai modeste, facute din inele de hartie colorata prinse intre ele cu lipici, tehnica pe care mi-am asumat-o dupa multe ore de lucru manual in clasa intai.
 
mai sunt multe amintiri care m-au trecut in aceasta rememorare aniversara, dar imi sunt prea pretioase sa le mai divulg aici. ma mai rezum doar la sfarsitul serii, cand toti se risipeau care incotro, pleca si verisorul, pleca si fratele, stingeam lumina in dormitor si ramaneam doar eu si cele trei jocuri de lumini din brad. iata vremuri care nu se mai intorc.
 
 
nu stiu de ce m-a impresionat atat mustrarea asta deznadajduita, de o stinsa disperare. poate pentru ca eu insumi m-am simtit tras de maneca, si mi-am amintit de vremurile in care cuvintele ‘daca mor’ imi inundau ochii de lacrimi. si de oamenii pe care i-am lasat singuri, desi le-am promis ca le voi ramane alaturi. de craciunuri in care eram fericit alaturi de ei. tot abandonand oamenii, cred ca cel singur am ramas eu. (dar mint, nu sunt singur…) ma plimb prin iarna asta, evit tumultul oamenilor si privesc linsitit bradul imens, luminat feeric, din centrul orasului. e foarte greu sa ma agat de ceva, sa nu ma simt strain de toate.
 
e trei dimineata. cobor in hol si agat vederea acolo unde am gasit-o, adica plutind aiurea. pornind din nou catre etajul doi, o durere ascutita, de reuma, imi sageteaza genunchiul drept la fiecare solicitare. eu sunt cel care se simte ca de 80 de ani. ~

5

miercuri, noiembrie 7th, 2007
sa spun despre mine in cinci minute, cat as stinge o tigara, inca o alta. sa spun despre mine in cinci minute, si totusi mi-e frica de ce as putea sa aflu.
 
spaghetti cu carne la micul dejun. reci si gretoase, ma grabesc sa golesc caserola ca s-o vad mai repede aruncata. afara croncanesc ciori. lumea s-a innegrit deodata, cu totul. incerc sa-mi spun ceva, sa-mi ascund frica, sa ma cresc mare, dar am uitat toate cuvintele. au mai ramas doar ‘alienare’ si ‘descompunere’, staruind amorf, in afara si dincolo de ratiune.
 
totul incepe intr-o dimineata, la 4:36. sau, din nou, poate ca atunci se sfarseste, asa cum toate imi vin anapoda. dar stiu ca pe undeva, pe langa toate incertitudinile afective si in toata ceata senzoriala care-mi compune viata, am intrevazut Zambetul acela dureros, venit din viscerele sufletului, pe care l-am neglijat atata vreme. si mi-a fost, ciudat, bine. ciudat de bine. drumul spre casa se scurteaza cu un lat de palma de fiecare data cand il parcurg incercand sa reproduc acel zambet.
 
si din cuvintele care ma inspaimanta au ramas doar siluete, dansand fantasmagoric dincolo de stratul de nori… pe care pasesc. sting tigara si ii dau drumul de acolo, de deasupra norilor. ~
Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X