Archive for Personal

povestea unei veri

marți, octombrie 9th, 2007
 
se facea ca… se facea vara. drept sa va spun, nici nu mai stiu cum a inceput vara. sau cum s-a terminat ce a fost inainte. mai stiu doar ca alergam prin furtuna, aiurea, gol de orice gand. intr-un tarziu am ajuns la destinatie, adica nicaieri, si am facut ce mi-am propus, adica nimic. si timpul, de-al naibii, n-a trecut.

dupa o cantitate imposibil de apreciat din acest Timp imobil, am facut urmatoarele: am baut ceai rece si am urlat ce mi-a trecut prin minte, ca sa nu ma descarc pe farfurii si pahare. mi-am tras nasul, mi-am sumetit nadragii si mi-am zis ca n-are rost sa ma mai sinchisesc. apoi am repetat pasii unu si doi. gata cu balbaielile fara sens, laolalta cu regretele tepoase. privirea dureros indreptata catre inainte si ‘nainte mars. in sertarul anume se afla un pandantiv verde, depus cu degete tremurande, dar cu o hotarare gata sa mute muntii.

apoi am urcat in tren si am renuntat la crezul bine impamantenit, folosit pe post de antet al atator caiete de ganduri razlete: "fiecare om e o subsumare de oameni trecuti." or, eu nu eram decat eu insumi cand am urcat in tren; m-am si numarat de doua ori, ca sa fiu sigur. iar unicul chip familiar pe care l-am intalnit in compartiment a avut darul sa-mi intareasca aceasta convingere, ca iti trebuie mintea de pe urma ca sa intelegi ca uneori trecutul trebuie sa ramana trecut, si ca-n afara de asta nu mai e nimic de inteles. am privit chipul acela si-am tacut langa el, pentru ca nu mai aveam ce sa-i spun. unul din numeroasele chipuri care-mi contureaza trecutul. dar nu ma deziceam eu de trecut? trenul asta mergea in directie opusa; era vara si porneam cu trenul spre un viitor imprevizibil.

abia apoi, coborand pe peron, am simtit un fel de demarcatie, de fapt mai mult am scornit una, ca sa nu trebuiasca s-o mai astept de la sine. o demarcatie catre un fel de ceva care in orice caz mi-era nou. respiram deci aer nou, in plamani noi, in saculeti alveolari noi.

am invatat sa desfac sticlele de bere intre ele. l-am alaturat si pe beckett lui camus, in randul celor care-mi vorbesc adevaruri, am ispravit pendulul foucault dupa un travaliu de-o luna. am privit cerul dezbracat de nori, cerul in pielea goala si-am uitat de serile in care stateam si-mi numaram pe degete fericirile dintr-o saptamana. m-am varat in prezentul asta arbitrar si, deodata, telefonul nu a mai sunat, lumea veche a tacut si in juru-mi nu se mai invarteau decat fete si locuri noi.

nu-mi amintesc prea bine ce s-a mai intamplat pe la mijlocul verii. de fapt, mijlocul rareori conteaza. nu auzi decat despre inceputuri si sfarsituri, si despre cum scopul intotdeauna primeaza asupra mijlocului. tot asa, indiferent de mijloc, sa zicem ca vara asta prelinsa cu lasciva nesimtire m-a facut sa uit. o vreme. cat de-o vara. timpul nu era pe terminate, ci doar in suspensie. ma instrainasem de tot si de toate si, deodata, inexplicabil… mi s-a facut dor…

si-apoi urmeaza partea cu intoarcerea. m-am intors nici ca fiu risipitor, nici ca lup de stepa, ci pentru ca pur si simplu trebuia. am constatat cu o inexplicabila resemnare ca lumea se-nvarte si-n lipsa mea. asta sunt eu, in loc de revolta ii dau cu resemnarea. am luat din nou la pas strazile de mine stiute, in cautarea lunii si a altor naluci. au fost zilele de la sfarsitul verii, cand m-am simtit mai singur ca niciodata, cand intr-un oras in care ma minteam ca-i am pe toti nu m-am mai avut nici pe mine insumi.

nu stiu ce-nseamna asta, daca a fost nevoie sa sterg totul ca sa pornesc iar la drum sau daca exista vreo alta explicatie gravitand pe undeva. stiu doar ca acum sunt ceva mai pragmatic, visez cu oarecare moderatie, iar din durere nasc poezii.

miros toamna in apropiere. metabolismul mi-o dicteaza. la toamna voi lucra, va ploua, toamna va fi rece si eu imi voi ocupa fiece clipa ca sa nu mai gandesc, sa nu mai sper, sa nu mai cred - tratatul meu de indiferenta, iata-l.

nu mai stiu cum a inceput vara. sau cum s-a terminat ce a fost inainte. nici de ce am ales acest cantec de protest, cand n-am avut vreodata farama de protestatar in mine. ~

 

despre eroi

duminică, septembrie 16th, 2007
cred ca pana la o anumita varsta am fost intr-o asemenea masura fascinat de oamenii ce ma-nconjurau, atat i-am admirat ca n-am putut aduna niciodata curajul de a ma apropia de exponentii acestei tulburatoare specii. apoi, bineinteles, a venit varsta la care m-au dezamagit atat de profund si cu atat de putine menajamente incat nevoia mea de a cauta compasiune in bratele lor, caldura in cuvintele lor si incredere in amicitia lor s-a risipit vertiginos. nevoie pe care n-am mai recapatat-o vreodata si a carei absenta o resimt in continuare, ca una dintre numeroasele viscere ce ma compun. n-a fost un gest calculat cat un reflex spontan, instinct de conservare intrat in perfecta sincronie. am luat lumea din jurul meu si am musamalizat-o progresiv. si irevocabil. exceptii, si-au gasit, fireste, locul, dar numai pentru a confirma neclintirea deciziei mele, pentru ca cei fata de care am incercat anumite apropieri aduceau cat mai putin cu restul tagmei tradatoare a idealurilor mele naive.
 
mereu am cautat eroi in altii, am cautat in ei valorile pe care nu credeam ca le voi gasi in mine. dar stii ceva? m-am inselat; in lumea asta in care fiecare lupta pentru sine nu e loc sa presupui aiurea si sa ridici tot felul de ipoteze , sa teoretizezi si sa idealizezi, pentru ca totul e neverosimil de real, totul doare pe bune si nu vei avea timpul sa-ti revizuiesti principiile. lumea asta e pragmatica,  lipsita de identitate, ready-made, nu mai exista un cult al eroilor, ii tin locul doar scepticismul si vulnerabilitatea. ceea ce-i trist. in lumea asta, a nimanui si-a tuturor, trebuie sa-ti fii propriu erou. ~

lucruri triste

duminică, septembrie 9th, 2007
Saturno Devorando A Un Hijo ~ Francisco de Goya 
am pierdut un semn de carte. lucruri triste se-ntampla. ma simt ca
un magnet nefericit, cu polarizarea data peste cap. proaspat trezit din
vis, in minte imi joaca haotic imagini luate din pinturas negras
ale lui goya . am visat moarte. am visat holuri intricate, legaturi de
chei care nu se potriveau la nici o usa, am visat pisici. iar asta nu e
bine, cu atat mai mult cu cat nu cred o iota din dictionarul de vise.
 
m-am plimbat apoi pe strazi indepartate, de periferie, ca sa-mi
scutur gandurile incarcate. niste fetite s-au dat din calea mea,
speriate, si mingi au sarit care incotro. ‘uratule‘, mi-a
aruncat una, mica si pistruiata, cand am incercat sa-i zambesc.
parcurgand strada pana la capat, mi-am retrait, evolutiv, o copilarie
dislocata. am vazut batrani carand painile acelea micute si albe,
clefaind un coltuc cu un aer pierdut. vecini salutandu-se peste parii
gardului, cu fete lungi, posace, dupa cum imi inchipui ca trebuie sa fi
fost vecinii din pruncia mea pierduta. trei pustane, in maiouri si sort
cum n-am mai vazut de multa vreme, radeau in fata unui dozator (da, da,
inca!). ma vad nevoit sa parasesc brusc aceasta punere in scena
evocativa cand glasul uneia dintre ele razbate pana la urechile mele: "…n-am mai vorbit de nu stiu cand cu ea… sta numai pe invisible".
aruncat inapoi in prezent, constat cu amaraciune ca-ntr-adevar mi-am
pierdut copilaria, mi-a fost excizata, trist si pe nesimtite. inaintea
mea se termina, odata cu strada, orasul. se deschid cateva terenuri de
fotbal, cu marcajele de vopsea alba abia vizibile pe cimentul grunjos.
dar in van, pentru ca nu mai sunt terenurile pe care imi juleam
genunchii altadata.
 
pe drumul de intoarcere mi-am revazut primul invatator, pe domnul
t. mergea adus de spate si privea de mai multe ori in stanga si-n
dreapta inainte sa traverseze strada. era mult mai mic, parca in locul
impunatorului meu dom’ invatator de alta data, mereu serios si pe cale
de a deveni inspector, mi se prezenta acum un copil speriat, cu parul
alb. l-am privit lung, cu sentimentul de neocolit ca-l vad pentru
ultima oara. n-am reusit sa-mi adun curajul de a-l aborda. l-am lasat
sa treaca, ducand de mana un copil dolofan, c-o claie de par in cap si
cu un viitor luminos. ducand de mana o alta versiune a mea, care n-a
mai apucat sa se implineasca.
 
ma intorc acasa dezabuzat, golit parca de ceva ce n-am avut
vreodata. ma incearca o stare despre care nu-i locul sau momentul sa va
povestesc, dar care nu ma face deloc sa zambesc. si daca nu zambesc
asta trebuie sa insemneze ca sunt trist.~

 

tata

vineri, septembrie 7th, 2007
era tata pe vremuri, cand imparteam prima bere intre barbati, si era el
asa tanar si zambea cu tot sufletul de-mi ingheta sangele-n vene. si
rumegam impreuna universuri de altadata, despre care numai el avea
stiinta, si-mi pareau toate atat de vibrante, de calde, de aproape.
alaturi de el ma aruncam in nestiute alte trecuturi ca sa pacalim
miezul noptii. vorbeam cuvinte lungi de-un metru si ziua de maine nu
venea niciodata. pana ce niciodata s-a evaporat si mainele ne-a aruncat
pe noi cei de-atunci la zece ani distanta, poate si mai bine. si-n zece
ani e cale buna sa se-ntample si sa se ne-ntample al naibii de multe.

 
in zece ani ne-am ne-ntamplat din plin. iata-ne acum implantati in
astazi, in aparenta impasibili, cand stim bine ca nu mai suntem
aceiasi. cotrobaim cu-o nostalgie vorace in noi cei de-acum, ne-aruncam
cu fundul in sus, dar noi cei de-atunci suntem de negasit. in tata
de-acum nu-i o resemnare comuna, ochii ii devin luciosi cand deschide
gura sa invoce trecutul, o exaltare trista il cuprinde. faptul ca ma
priveste drept in ochi si emfaza atat de putin caracteristica il
tradeaza insa, trecutul nu mai e al lui, dupa cum nici al meu nu mai e.
nu stiu ce s-a facut cu universurile alea toate, ale cui mai sunt azi.
mi-e groaza de fluiditatea timpului si mi-e groaza ca din oameni nu mai
cresc decat parul, unghiile si himerele.
 
stii ceva, tu, care citesti? timpul clinteste. e o realitate.
du-te si imbratiseaza pe cine vrei, o imbratisare lungeste secundele, ne face nemuritori. ~
 
__
la multi ani, tata. chiar daca nu-ti zic asa.

stream of childhood conciousness

sâmbătă, septembrie 1st, 2007
 
 
am regasit cranberries si, privind pe fereastra umbrele
alungindu-se, o umbra din dispozitia de altadata. eram mai putin si
putin mai. erau vremurile cand puneam cate-un cd sa se-nvarta in
nestire, televizorul adauga la galagia din camera, si putin imi pasa
din cate culori se compune un vis. si vocea suava, languroasa, imi
dilata gandurile, le contorsiona si le distorsiona ca sa-mi para mai
galese, mai fistichii, mai nustiucum, mai vinoncoa. ma pierdeam
in aburii cestii de ceai si-notam fara grija, plonjam direct in ziua de
maine. si-apoi mai erau zeci-sutele de foi mototolite si aruncate prin
unghere. idei risipite, obliterate. si ochii-n tavan, cautand, naivi,
cerul.
 
a trecut de-atunci un Timp mare /” title=” MARE “>mare , foarte mare, mare de tot, si ma
regasesc aici, dupa tot Timpul asta, desi nu acelasi si nu in aceeasi
camera. cerul nu l-am gasit nici pe tavan, nici in sufletul vreunui om.
ceaiul l-am baut, pe ultimul. au ramas numai frunze uscate pe fundul
cestii. sufletul meu e o frunza uscata. nu mai stiu cand e acum si unde
e aici. copilul acela se reclama pe sine, nu vrea sa ajunga o minciuna,
ca atatea altele. si-ar fi pacat, zau. pentru ca pareau sincere
vremurile in care aveam incredere, si in care o suta de nopti insemnau
o suta de finaluri fericite. le ascund, le dosesc bine de tot, intr-un
cotlon minuscul si stramt, intr-un sertar infundat al memoriei. nu-mi
raman acum in buzunarele largi decat ecouri si o suta de nopti cu tot
atatea pronosticuri incerte. am crescut mare, foarte mare, mare de tot.
 
but i’ll miss you when you’re gone, that is what i do… ~

 

a la munch

miercuri, august 29th, 2007
 
 
e frig si vantul iti incetineste inaintarea, iti unduieste pasii printre pasii celorlalti, te provoaca sa fii atent la dansul lor taraganat. ridici ochii catre trecatori si primesti inapoi zambete perfide. poate nu stii, dar va fi de-ajuns o singura clipa sa-ti pierzi garda ca unul dintre ei, cel mai apropiat – de ce nu? – sa-ti infiga cu sete junghiul in spinare. niciun zvacnet nu va traversa chipul asasinului tau tacut, nicio ezitare nu-i va tulbura miscarile reci, calculate. o clipa va scanteia in aer taisul lamei si odata cu prabusirea ta se vor narui vise, idealuri, castele, o lume intreaga de clipe trecute. strada se va strange peste tine, bordura se va incolaci in jurul tau ca un sarpe, caldaramul si noaptea te vor imbratisa pentru o clipa suspendata-n timp.
 
 
trecatorii nu au nimic cu tine. e doar datoria lor civica sa-ti serveasca astfel portia de viata. politistii vor veni in graba sa constate faptul, agitand bastoane si indepartand gloata de gura-casca, se vor trage linii cu creta, se vor invarti o groaza de stereotipii, gurile se vor schimonosi in miscari mecanice ("inca unul pe seama indiferentei, amice…"), una peste alta, intreaga desfasurare de forte va avea caracterul unui exercitiu reflex, astfel ca pana si vantul, incheindu-si preludiul, se va stinge gradat.
 
bineinteles, toate astea nu mai prezinta acum nicio importanta pentru tine, care te afli pe caldaram, contorsionat intr-o pozitie ce aduce cu o hieroglifa, cu capul odihnindu-se definitiv pe un capac de canal, cu sangele cald si proaspat galgaind din ranile deschise.~
 
___ 
nu stiu de ce redeschid acest blog. nu ma vad mai sincer, visez la fel de haotic, poate ceva mai incarcat de inerentul pragmatism al inaintarii in varsta, dar de cunoscut ma cunosc la fel de putin, sau poate chiar mai putin de-atat. simt ca intru aici, imbrac straiele blogului, insir cateva randuri ca un acord brusc si inedit, ca un scurt delir pe jumatate sincer pe jumatate spontan, si cand pun punctul din urma, ma dezbrac si-mi iau talpasita. nu stiu de ce, dar simt nevoia sa scriu, asa ca… iata-ma.

 

 

dimineata

marți, august 28th, 2007
morning breeze
 
nu-mi pot aminti cata vreme e de cand n-am mai prins o dimineata. de cand n-am mai trait una. m-a izbit deodata constatarea asta azi cand, inainte sa adorm, pe fereastra a intrat, odata cu boarea aurorei, croncanitul ciorilor. mi-a sunat familiar, dar sunetele veneau de la mari departari. si cum ar fi, m-am intrebat, sa ma grabesc, sa trag o haina cu maneca lunga pe pe umeras, si sa pornesc in cautarea acelor departari?

sa pasesc tiptil afara din casa, sa deschid usa – care, conspirativ, nu va scartai – si sa simt aerul rece si dens inundandu-mi orice gand. ies din casa ca dintr-o crisalida. pornesc aiurea pe strazi, prin orasul care e numai al meu si-al maturatorilor de strada. de departe se intrezaresc dealuri intretaiate de varfuri de furnale. e ora la care vagabonzii au adormit prin parcuri si nici macar gospodarii cei mai temerari nu dau semne c-ar vrea sa inceapa ziua. "it is the hour of pearl – the interval between day and night when time stops and examines itself." voi inchide ochii si voi simti adierea vantului, glasul randunelelor si gugustiucilor si vuietul indepartat al traficului. voi sti ca sunt deodata in alt oras, in orice oras, in niciun oras si in toate – tot ce mai conteaza, tot ce mai exista este dimineata asta, pe care nu mi-o va fura nimeni.

in final, transfigurat, metamorfozat, revin acasa, pun o melodie frumoasa sau apuc o carte de care am uitat in fundul unui raft, si, sub aburii aromitori ai cafelei, uit de mine.

dupa cum ziceam, nici nu mai stiu cand am facut asta ultima oara, sau daca am facut-o vreodata ori pur si simplu mi-am imaginat. stiu doar ca daca as putea scapa de viciul noptilor pierdute, mi-as reclama negresit o dimineata ca asta. ~

Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X